Refugii.

       Fumul îi invada plămânii şi simţea că pluteşte. Era trecut de unşpe noaptea şi ploaia bătea zgomotos în geam. Ploua torenţial... Gândurile ei prea multe se revărsau şi tensionau camera. Întunericul nu o mai deranja, iar ochii ei se acomodaseră cu lumina difuză. Avea ochii plânşi şi privirea abătută. Ţinea ţigara subţire între index si mijlociu, iar degetele ei lungi potriveau diametrul filtrului perfect între scobiturile falangelor. Mereu unghiile-i erau negre. Inspira fumul adanc în ea... îl ţinea acolo forţat, captiv în durerea pe care o simţea. Ar fi vrut să dispară odată cu aerul expirat, dar nu putea... Nici să mai plângă nu putea...
       Îşi lăsă capul pe spate, rezemat de pat, inspiră si expiră... Se hrănea cu fum şi vise neîmplinite. Nu mai era acasă... ţigările şi durerea erau acum refugiul ei. Nu voia să plece altundeva. Nu mai avea unde. Braţele care nu demult o ţinuseră aproape si pieptul acela mereu animat de bătăi ritmice şi calmante ale inimii nu mai erau casa ei. O alungaseră. Prin fum ea se elibera...
       Şi nu dură mult până aprinse altă ţigară, altă amintire arsă. O durea. Braţele acele n-o vor mai ţine niciodată.