Am 18.

 

M-am întrebat de mult ori cine sunt, dar niciodată nu mi-am găsit cu adevărat răspunsul care să-mi satisfacă toate cerințele.M-am accidentat grav în încercarea mea de a găsi totul, de a rezolva totul și de a-i face pe toți care-mi sunt aproape, fericiți. Sunt un trup, în interiorul unui carusel ce continuă să se învârtă. Dar este un carusel vechi, ruginit. Atunci când ajunge la cer, pare că pot să-l ating, că trupul meu dansează alături de stele, dar momentele astea sunt rare și de scurtă durată, trupul meu e atârnat de-o speranță ce se prăbușește constant și ia viață ocazional. Poate, în timp, m-am pierdut pe mine, cea adevărată, cea plină de căldură la fel ca o zi senină de vară, dar știu sigur, însă, c-am pierdut multe, speranțe, iubiri, lacrimi, zâmbete, cu timpul totul s-a schimbat fără să-mi dau seama. Toți oamenii pe care i-am întâlnit, accidental sau nu, au rămas întipăriți pe retina sufletului meu, atât de întipăriți unii dintre ei, încât nu aș putea să-i șterg niciodată, doar dacă aș putea să rup acea parte din mine ce le aparține lor, dar pun pariu, că asta m-ar durea rău. Deci orice apropiere de acele locuri, mă înjunghie cu un cuțit ce-mi ajunge până la șira spinării. Nu știu cum de sunt creată să accelerez pe un drum care nu mă va duce niciodată niciunde, dar eu continui întotdeauna să fac asta, fără niciun rezultat. Copilul din mine refuză să părăsească drumul, pe motiv prostesc, că ceva frumos va găsi la sfârșitul lui, dar până acum, acest drum, nu m-a dus nicăieri și nu cred că mă va duce prea curând. Momentan, singura mea dorință e să renunț la această rutină, să-mi înghit lacrimile, cât mai am puterea și să merg mai departe, momentan am nevoie, mai mereu, de cineva care să mă păstreze copilă, să-mi păstreze inima intactă, să nu o pot strica eu mai mult decât este. Momentan, nu știu dacă contez pentru cineva cu adevărat, ce-i drept, am înnebunit înghițind cuvinte, rostind minciuni de genul că o să treacă, că totu-i bine, dar poate, dacă voi continua minciuna, va deveni adevărată. Eu elimin cauze, doar de frică, sunt un copil, dependent de iubire, dar ce încă e intact în trecut, prefăcut, ce se întoarce de fiecare dată când are ocazia, ce nu poate să iubească, nici dacă printre alimentația zilnică mai se strecoară și puțină iubire. M-am stricat, și-am să recunoscut întotdeauna, ca mi-e frică să mă repar, îmi e frică să nu mai fiu cum sunt, să fiu cum am fost, îmi e frică de orice și oricine se apropie de mine mai mult decât ar trebui, pentru că eu, naivă, îi cuprind în brațele mele, precum, ar fi persoanele care o să-mi fie alături toată viața, dar mai târziu, ele pleacă. Sunt un copil naiv, dependent de iubire.