Monday 30 July 2018

despre viață, despre moarte, despre tristețe și despre lucruri ... în general

Nu mai înțeleg lumea în care trăiesc. Nu mai știu ce e binele și ce e răul. Cine e omul bun și cine e omul rău. Nu mai știu cine greșește și cine plătește, cine e vinovatul, cine merită și cine nu ... Gândurile mele sunt învălmășite, tremur și plâng... Mi se pare că viața e nedreaptă. Și dacă până acum credeam că mereu se face dreptate pentru cei neîndreptățiți...ei bine, de azi nu mai cred așa. Azi am învățat că roata nu se întoarce, că nu vei fi despăgubit de vreo forță supraomenească. Lucrurile rele nu te feresc indiferent de ce s-ar întâmpla sau de ce ai face. Lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple, cum am fost cu mult timp înainte stabilite și predestinate. Nu le poți schimba pentru că nu poți schimba destinul. Destinul trebuie asumat și înfruntat. Viața e nedreaptă, da! Sunt convinsă. Unii oaameni sunt luați prea devreme dintre noi. Mor suflete mult prea tinere, mult prea inocente. Mor trupuri prea tinere ca să-și merite moartea. Mor copii cu zile, cu viață, cu vise, cu prieteni, cu idealuri. Se spulberă și dispar pentru totdeauna în neființă, în neant. în uitare. Curând nimeni nu-și va mai aminti de ei. Sau de glasul lor, sau de ochii lor ca cerul..de felul în care pielea se strângea în jurul ochilor când zâmbeau.
Eu știu, și am înțeles, că toți suntem datori cu o moarte. Dar oare această datorie nu este smulsă, luată cu forța din mâinile unor oameni mult prea tineri?
Ce lucru ciudat e viața! E o plăcere și o întristare. Mi-a zis cineva cândva că în viață stam la coadă ca sa murim. Ha! Și eu care credeam că fiecare pe rând, la timpul lui, când va sosi momentul....

Saturday 13 February 2016

If only the sight could kill...



  I don't like to be called beautiful. I don't want to be called beautiful. I don't want to know if some people think of me as beautiful. I believe no one. I can't accept them to tell me how I am. I am beautiful when I feel it not when someone tell me so. I never want to be called that way. I hate it. It all sounds like lies to me. Lies... that's all they are. I can't believe it. 

 I don't like to be called beautiful. I don't want to be called beautiful. I want to feel craved. That is the feeling I desire the most. That is the feeling I lack of. I want to feel wanted with every cell of someone's body. I want to feel like someone would rip the heart out of their chest and hand it over to me. And since I'm sure nobody would do that... I believe nothing.




Monday 2 November 2015

Thursday 15 October 2015

În cădere




     Niciodată nu ţi-a plăcut de mine. Nu ţi-a plăcut cum îmi aranjez părul sau ce port. Nu ţi-a plăcut machiajul meu, de fapt nu ţi-a plăcut că mă machiez... Nu ţi-a plăcut cum scriu ori desenez. N-ai vrut să ştii ce se ascunde în mintea mea la 3 dimineaţa... Ţi-a fost frică să-mi ştii visele, aşteptările... Dar mai ales ţi-a fost frică să-mi cunoşti dezamăgirile pentru că te-ai temut că eşti una dintre ele. Niciodataă nu ţi-a plăcut râsul meu... nici măcar zâmbetul. Nu ţi-au plăcut ochii mei plânşi, nici mâinile mele prea reci şi prea subţiri... Niciodată nu te-ai simţit acasă în braţele mele pentru că tu mereu cauţi altceva, iar eu sunt doar o călătoare care nu va poposi în sufletul tău. Niciodată nu ţi-au plăcut buzele mele ori felul cum sărut... Niciodată n-ai găsit cuvintele mele potrivite, nu ţi-au plăcut ideile mele... Niciodată nu mi-ai dat şansa să mă explic... nici dreptatea pe care am avut-o cândva, nici susţinerea care mi-a trebuit cândva. Niciodată nu ţi-am pătruns în inimă. Niciodată nu ţi-au plăcut sânii mei, nici pielea mea, nici defectele mele... Niciodată n-ai crezut în mine şi n-am crezut nici eu... Nu ţi-au plăcut pozele mele şi nici cum îţi cuprindeam obrajii cu mâinile... Nu ţi-a plăcut să mă întrebi pe mine prima ori să-mi spui mie lucruri... Niciodată nu ţi-a plăcut căldura mea, nu ţi-a plăcut să mă cuprinzi în braţele tale şi să fiu a ta... Nu ţi-a plăcut să-mi inspiri adânc parfumul sau să mă asculţi vorbind... niciodată şi niciodată nu ţi-a plăcut de mine. Şi pentru că nu ţi-a plăcut, abandonează-mă...

Tuesday 6 October 2015

Refugii.




       Fumul îi invada plămânii şi simţea că pluteşte. Era trecut de unşpe noaptea şi ploaia bătea zgomotos în geam. Ploua torenţial... Gândurile ei prea multe se revărsau şi tensionau camera. Întunericul nu o mai deranja, iar ochii ei se acomodaseră cu lumina difuză. Avea ochii plânşi şi privirea abătută. Ţinea ţigara subţire între index si mijlociu, iar degetele ei lungi potriveau diametrul filtrului perfect între scobiturile falangelor. Mereu unghiile-i erau negre. Inspira fumul adanc în ea... îl ţinea acolo forţat, captiv în durerea pe care o simţea. Ar fi vrut să dispară odată cu aerul expirat, dar nu putea... Nici să mai plângă nu putea...
       Îşi lăsă capul pe spate, rezemat de pat, inspiră si expiră... Se hrănea cu fum şi vise neîmplinite. Nu mai era acasă... ţigările şi durerea erau acum refugiul ei. Nu voia să plece altundeva. Nu mai avea unde. Braţele care nu demult o ţinuseră aproape si pieptul acela mereu animat de bătăi ritmice şi calmante ale inimii nu mai erau casa ei. O alungaseră. Prin fum ea se elibera...
       Şi nu dură mult până aprinse altă ţigară, altă amintire arsă. O durea. Braţele acele n-o vor mai ţine niciodată. 

Thursday 24 September 2015

Am 18.

 

M-am întrebat de mult ori cine sunt, dar niciodată nu mi-am găsit cu adevărat răspunsul care să-mi satisfacă toate cerințele.M-am accidentat grav în încercarea mea de a găsi totul, de a rezolva totul și de a-i face pe toți care-mi sunt aproape, fericiți. Sunt un trup, în interiorul unui carusel ce continuă să se învârtă. Dar este un carusel vechi, ruginit. Atunci când ajunge la cer, pare că pot să-l ating, că trupul meu dansează alături de stele, dar momentele astea sunt rare și de scurtă durată, trupul meu e atârnat de-o speranță ce se prăbușește constant și ia viață ocazional. Poate, în timp, m-am pierdut pe mine, cea adevărată, cea plină de căldură la fel ca o zi senină de vară, dar știu sigur, însă, c-am pierdut multe, speranțe, iubiri, lacrimi, zâmbete, cu timpul totul s-a schimbat fără să-mi dau seama. Toți oamenii pe care i-am întâlnit, accidental sau nu, au rămas întipăriți pe retina sufletului meu, atât de întipăriți unii dintre ei, încât nu aș putea să-i șterg niciodată, doar dacă aș putea să rup acea parte din mine ce le aparține lor, dar pun pariu, că asta m-ar durea rău. Deci orice apropiere de acele locuri, mă înjunghie cu un cuțit ce-mi ajunge până la șira spinării. Nu știu cum de sunt creată să accelerez pe un drum care nu mă va duce niciodată niciunde, dar eu continui întotdeauna să fac asta, fără niciun rezultat. Copilul din mine refuză să părăsească drumul, pe motiv prostesc, că ceva frumos va găsi la sfârșitul lui, dar până acum, acest drum, nu m-a dus nicăieri și nu cred că mă va duce prea curând. Momentan, singura mea dorință e să renunț la această rutină, să-mi înghit lacrimile, cât mai am puterea și să merg mai departe, momentan am nevoie, mai mereu, de cineva care să mă păstreze copilă, să-mi păstreze inima intactă, să nu o pot strica eu mai mult decât este. Momentan, nu știu dacă contez pentru cineva cu adevărat, ce-i drept, am înnebunit înghițind cuvinte, rostind minciuni de genul că o să treacă, că totu-i bine, dar poate, dacă voi continua minciuna, va deveni adevărată. Eu elimin cauze, doar de frică, sunt un copil, dependent de iubire, dar ce încă e intact în trecut, prefăcut, ce se întoarce de fiecare dată când are ocazia, ce nu poate să iubească, nici dacă printre alimentația zilnică mai se strecoară și puțină iubire. M-am stricat, și-am să recunoscut întotdeauna, ca mi-e frică să mă repar, îmi e frică să nu mai fiu cum sunt, să fiu cum am fost, îmi e frică de orice și oricine se apropie de mine mai mult decât ar trebui, pentru că eu, naivă, îi cuprind în brațele mele, precum, ar fi persoanele care o să-mi fie alături toată viața, dar mai târziu, ele pleacă. Sunt un copil naiv, dependent de iubire.

Sunday 20 September 2015

Am I making sense?



  There are many ways a human being can change ... I'm still trying to get the many ways in which I did, to comprehend the being I became. I guess it's pretty hard to do it since I haven't even decided yet if I changed in a good or bad way. But there is something I understand: the moments that changed me. The way they marked me is limitless and I am now aware that I can never be the same as I used to be. I feel I have no boundaries. I feel infinite, too hard to be understood because I am complicated in too many ways.