Demonstri

         Se simte mintita tot timpul pentru ca l-a crezut, il asculta cum vorbeste si inca il crede, chiar daca cumva, in adancul sufletului are niste lucruri pe care nu le intelege. Stie atat de multe incat acum tot s-a amestecat in mintea ei, iar unele afirmatii le pun la indoiala pe celelalte. Uneori nu stie ce sa creada sau ce sa-i raspunda inapoi, alteori doar tace desi in mintea ei domneste un raspuns pe care ii este prea greu sa-l dea. L-ar putea rani.
         Nu-l place, doar tine la el pentru toate momentele cand el a fost langa ea sustinand-o, pentru umarul pe care si-a varsat lacrimile, pentru haina care i-a incalzit spatele in timpul iernii si pentru toate noptile albe pe care le-a avut asteptand un raspuns scurt. Si uita de realitate la un simplu mesaj care o face sa zambeasca o zi intreaga. Ii pasa pentru ca a gasit in el un adapost in care sa se ascunda de furtunile reci ale vietii...
          Si totusi, e complicat. El e prea pasionat si afundat in mistere, in fizica si in cunoastere. Uneori e de neinteles, ca o stanca ce nu poate fi miscata din loc. Iar ea pune mult suflet si sufera cand nu primeste inapoi raspunsuri. Se cearta des. Ea e o fire vulcanica. El explodeaza repede. Se impaca. Ea respira usurata. El isi cere prea mult scuze.
          Sunt convinsa ca e un loc in inima ei, un spatiu pe care doar zambetul si sunetul vocii lui il poate umple.    Chiar daca ii este greu sa recunoasca, adora cum isi trece mana prin par, cum isi ascunde zambetul, cum privirea lui o fixeaza pe a ei, cum mana lui o strange puternic pe e ei...
           Dar ce stiu eu? Sunt doar un martor care presupune. Despartiti, el e o epava, zambetul ei e trist, iar sufletu-i i-e gol. In definitiv, ce e dragostea? Flori? Ciocolata? Poezii? Este rasul la gluma lui. Este credinta ca exista mereu el in spatele ei gata sa o prinda atunci cand cade. Este atunci cand poate sa-i impartaseasca toate crezurile....