Erau zile în care mă trezeam plină de energie și cu o dorință arzătoare de a face lucruri. Eram fericită și nerăbdătoare să ajung între prietenii mei pentru că, până la urmă, ei erau a doua familie. Eram pregătită să mut munții, să schimb vieți, să influențez oameni, iubeam... Ah, și asta explică multe. Pentru că atunci când ești cu un pas gata să cazi în prăpastie, dragostea îți dă aripile și puterea cu care te ridici deasupra tuturor și strălucești. Așa eram eu. Grăbită să-l văd, să-l simt, să-l aud. Era totul. Adormeam cu el în minte, îl visam și mă trezeam cu el în suflet. Lucrurile aveau sens, aveau conturul și acea parte care le întregea. Dar eu eram difuză. Mă estompam și deveneam una cu întregul, deveneam din ce în ce mai puțin din ceea ce sunt eu. Mă pierdeam în iluzii încercând să supraevaluez lucruri și fapte fără să văd de fapt realitatea. Eram oarbă și surdă. Nu l-am avut nici o clipă.
No comments:
Post a Comment