Poate că încăperile sunt pline de prieteni, de oameni pe care îi cunosc și de alți oameni care mă așteaptă, dar eu știu că nu reprezintă nimic din mine. Ei sunt doar alte destine care vin și se împletesc cu viața mea într-o încercare armonioasă de a schimba realitatea. Stau lângă mine, glumim, îmi promit că nu mă vor lăsa niciodată, dar oare pot fi eu sigură că vor sta cu mine în întuneric, că vor continua să mă iubească, să mă ajute, să fie lângă mine când mi se face frică și să meargă până la capătul lumii să vadă ce-i acolo?
Nimic nu-mi dă garanția că va fi cineva lângă mine care să mă țină de mână când trec pe cioburi de sticlă sau când inima îmi bate mai încet. Și, în definitiv, mă voi supăra văzând singurătate! Dar fruntea mi se descrețește ușor căci iertarea e divină. Umbra mea este cea care mă va urmări mereu, este cea de care voi încerca să scap, fugind. Chiar dacă nu vorbește, nu mă simte, dar ea sunt eu. Și în mine am încredere. Mie îmi împărtășesc crezurile. Eu mă iert, mă resfăț. Eu mă susțin și mă cert. Eu sunt singura care nu va fugi de mine.
No comments:
Post a Comment